14-15 noiembrie 1987 a intrat în istoria românească pentru protestul muncitorilor de la Uzina de Tractoare Brașov împotriva regimului comunist. Un protest care a avut efecte sociale, care a marcat existența multor oameni. Inclusiv a copiilor.
Eram în 87, eleva unuia din liceele din Focșani. Spre sfârșitul primului trimestru a venit în clasa mea o elevă nouă. Eram în clasa a noua. Liliana se numea și era puțin altfel decât noi, ceilalți. Eu așa o vedeam. Tăcută destul de des, retrasă uneori și zilnic sărăcăcios îmbrăcată, cu o uniformă uzată cam peste limită. Tăcerea nu îi pornea de la faptul că era timidă, nici pe departe, ci părea că ascunde ceva și nu reușeam să înțeleg ce.
De fel era vorbăreață însă vorbea despre orice până era întrebată de familia ei. Atunci lua poziția mutului și se retrăgea în tăcere așa cum un melc se retrage în cochilia lui când îl atingi. Îi plăcea să cânte deși nu avea voce deloc. Îi plăceau filmele indiene și mereu o auzeam spunând că ar da orice să vadă unul. Era mereu înfometată, nu refuza niciodată nimic dacă i se oferea ceva de mâncare.
Nu era o fată frumoasă însă avea o simpatie aparte, un râs zgomotos și gropițe în obraji, părul de un negru lucios foarte des și chiar dacă era tuns scurt îi stătea mereu vâlvoi și răvășit în toate direcțiile. Nu era bună la învățătura deși avea capacitatea de a asimila informațiile destul de repede. Uneori o găseam în pauzele dintre ore tulburată și cu ochii în lacrimi.
Nu vorbea niciodată despre motivele lacrimilor ei. Uneori se făceau ședințe cu părinții iar ai ei nu veneau niciodată și nici nu ii cerea cineva din conducerea școlii socoteală în timp ce pe ceilalți îi cam luau la întrebări dacă părinții lipseau la mai multe ședințe.
Într-o zi directorul școlii care era și profesorul nostru de limba româna i-a spus ca la sfârșitul orei să îl urmeze în cancelarie. Toată ora a stat abătută-n bancă, mai să plângă și cu bărbia lipită de piept. Era speriată. Nu făcuse nimic rău, m-am gândit eu, și nu avea motive să îi fie frică.
S-a întors din cancelarie cu fața toată un zâmbet și senină la chip cum nu o mai văzusem până atunci. În acea zi am plecat împreună de la școală și ne-am oprit în parc pe o bancă în fața Casei de Cultură. Priveam amândouă copiii care se jucau și toți trecătorii de pe aleile din fata noastră.
A început să îmi povestească în șoaptă despre ea și familia ei. Era din Brașov. Știam asta, ne spusese tuturor în clasă în prima zi când a venit. Mai avea o soră de aproximativ 1 an și familia ei rămăsese în Brașov în timp ce ea fusese transferată în Focșani la liceu. A început să plângă.
Nu înțelegeam nimic. Privea cerul și lacrimile îi alunecau repezi pe obraji. Înainte să fie transferată la Focșani părinții ei fuseseră arestați și ținuți câteva nopți departe de ea și de surioara ei. Cu vocea aproape auzită mi-a povestit că Brașovul fusese sub asediul unei revolte și că muncitorii uzinei de tractoare au ieșit în stradă să ceară mai multă mâncare, mai multă libertate, salarii mai mari, apă caldă, căldură. Părinții ei au fost printre cei care au ieșit în stradă și au fost bătuți și arestați. Într-un târziu s-au întors acasă plini de vânătăi și umflați din cauza loviturilor.
Erau controlați și persecutați des. Erau amenințați că le vor fi luați copiii și nu îi vor mai vedea niciodată. Așa ea a ajuns la noi la liceu și în grija unei mătuși. Părinții au reușit să îi facă transferul la Focșani, la sora mamei ei care nu reușea să o îngrijească suficient pentru că avea și ea copiii ei și nu putea să le acopere strictul necesar la toți. Am întrebat-o dacă este speriată și dacă de asta plânge des. Era speriată și cel mai tare o durea dorul.
Dorul de surioara ei și de părinți. Dorul de apartamentul unde se născuse și crescuse, dorul de toți cei pe care-i cunoștea în Brașov. Mi-a spus:”aș da orice să îmi țin doar puțin surioara în brațe și să mă joc cu ea”. Când directorul i-a spus să îl urmeze în cancelarie, după ora de limba română, îi dăduse vești de la părinții ei. De aceea se întorsese fericită. La telefon vorbea cu ei foarte rar pentru că telefonul era ascultat și orice cuvânt putea fi interpretat în defavoarea lor.
Ori de câte ori întâlnesc un nostalgic a acelor vremuri îmi vine mereu să îi povestesc despre Liliana și familia ei și să întreb:”dacă tu ai dus-o atât de bine nu ai avut ocazia să cunoști un copil ca Liliana?”
Ca ea au fost mulți copii și multe familii au fost separate, părinți despărțiți de copiii lor. Ieri s-au împlinit 32 de ani de la acea revoltă și mi-am amintit de ea.
După ce am terminat clasa a X-a a dispărut din Focșani așa cum a apărut: pe neprevăzute. Mi-ar plăcea să o revăd și să îmi povestească ce a făcut după aceea și cum a reacționat familia ei în 89 când România a fost eliberată de călăii ei.
Doina Mustățea
