Avea pielea măslinie și ochii vioi chiar și când era tristă sau obosită. Chipul îi era puțin lunguieț și purta pe cap mereu baticuri de culori închise, palmele subțiri dar puternice fiindu-i pline de bătături și zgârieturi. Nu știu dacă o fi fost vreodată odihnită cu adevarat.
Cei 7 copii nu îi permiteau să se odihnească prea mult iar ca să le poată astupa foamea tuturor, muncea zi lumină. De copil așa am cunoscut-o: alergând de dimineață, cu noaptea-n cap, fără să se vaite că nu mai poate, că nu mai vrea sau că, pur și simplu, a obosit.
Era un om tare conștiincios și devotat copiilor. Făcea parte din generația femeilor născute ca să fie stâlpul casei, cel care duce pe umeri povara unei familii numeroase, fără să capituleze. Împreună cu bărbatul ei muncea la grajdurile CAP-ului din sat, îngrijea vacile și o făcea tare bine.
Dimineața, când încă nu era lumină, ea era deja pe ulițele satului, în drum spre grajd. Uneori mergea pe jos, alteori cu o bicicletă veche și ruginită care scârțâia sau îi cădea des lanțul, sau cu căruța pe care o avea bărbată-su.
Nu se dădea în lături de la nici un fel de muncă, am văzut-o des cu sapa în mână, cu vreo furcă, sau chiar cu coasa. Pe lângă vacile de la CAP avea și ea animale în bătătură care o ajutau să își hrănească familia numeroasă: vaci, porci, cai, găini.
Neacșa era un nume comun în mediul rural la acea vreme dar ei i se potrivea, parcă ii era destinat. Bărbatul ei era muncitor și el dar îi cam plăcea să bea. Nu știu cât o ajuta cu treburile casei, ea nici despre asta nu avea timp să vorbească sau să se plângă. Nu spunea nici că, uneori, după ce se îmbăta bine, o lovea.
Atunci când, în drum spre grajduri sau spre casă, se mai oprea să vorbească cu câte o femeie din sat, ofta des și spunea că Dumnezeu le rânduiește mereu cum îi este voia. De multe ori însă, în timp ce vorbea, încerca să își ascundă câte o vânătaie care o avea pe față. Ceea ce m-a impresionat mereu a fost că și-a educat copiii să fie exact așa ca ea: muncitori.
Toți șapte aveau pielea măslinie ca a ei și tot ca și ea, cu o conștiinciozitate rar întâlnită la copiii de vârsta lor și a mea, munceau cot la cot cu părinții. Primii doi copii erau fete și erau mai mari decât mine, iar când eu mergeam la școală generală, cea mare se căsătorea, iar următoarea frecventa o școală profesională.
De la cel mai mic la cel mai mare ajutau la treburile casei, la adăpatul animalelor din curte și zilnic, pe timpul verii, mergeau la strâns iarba. Uneori îi vedeam câte 2,3 în căruța tatălui, alteori cu sacii aduceau cu spatele iarba de la câmp. Fiecare își cunoștea datoria și o indeplinea fără să se vaite.
Într-o zi caldă de vară, mergeam pe la lăsatul serii spre magazinul din sat și am găsit-o pe Neacșa sprijinită de bicicleta în fața casei unei vecine, vorbind cu ea. Plângea în surdină și în timp ce își ștergea lacrimile cu colțul baticului îi spunea:
A plecat nădejdea mea, nici nu știu cum o să mă descurc. Ea mă ajuta mult, făcea curățenie, mâncare, avea grijă de cei mai mici… Cea mare s-a măritat, este la casa ei, aialaltă a fost trimisa în fundul lumii. Le-am spus că nu mă descurc fără ea, i-am rugat să nu o detașeze în altă parte dar nu m-au ascultat. Ea era nădejdea mea și au luat-o de lângă mine, m-au lăsat singură cu toate nevoile, necazurile și toate lipsurile.
Se referea la una din fetele ei, la ce de a doua.
Terminase școala profesională și fusese detașată la munca prin nordul Moldovei, la o fabrica de confecții sau de tricotaje deși și în orașul nostru, care era la o distanță de 5-6 km existau astfel de fabrici. Nu înțeleg nici acum motivele pentru care absolvenții școlilor erau în mare parte repartizați în alte județe departe de casă, de locul natal.
Uneori părea că cei care au inventat această regulă erau niște oameni nefericiți care făceau tot posibilul ca și cei din jurul lor sau cei care depind de ei sa fie nefericiți. Astfel erau despărțite multe familii, soții erau detașați la munca în județe diferite, copiii erau duși departe de părinți. Părea că nucleul familial nu trebuie să fie compact ci mai degrabă slab și ușor de controlat și manipulat.
Cam la un an după acest episod, într-o sâmbătă seara , tot pe timp de vară, eram în vacanță și după ce toată ziua colindasem ulițele satului în căutarea unor parteneri de joacă, întoarsă acasă m-am întâlnit cu Neacșa la poartă.
Avea într-o mână o găleată din metal emailat plină cu vin roșu și în cealaltă o mătură. Am ajuns în fața casei noastre amândouă în același timp. Avea fața transpirată. Când m-a văzut a lăsat jos găleata, a dus mâna la frunte, s-a șters de transpirație apoi și-a cuprins obrazul cu ea și mi-a spus:
Dacă-i acasă domnul M. spune-i să iasă la poartă.
Era acasă și nu era singur, ci cu fratele lui. Au ieșit amândoi să o întâmpine și să vadă ce vrea. Nu am ascultat discuția lor și nici de ce venise Neacșa atâta drum cu găleata aia plină și grea nu am înțeles. La un moment dat am văzut-o plângând cum se ruga de tata și de unchiul meu să ia găleata cu vin și mătura iar ei, parcă într-un singur glas îi spuneau:
Ia-l acasă femeie, îl vinzi și cumperi mâncare la copii. Noi nu avem nevoie, nu ne trebuie, avem vin. Nu insista! Nu știu, nu cred că te putem ajuta, să vedem…
S-a așezat pe una din treptele casei, și-a luat fruntea în mâini și a început să plângea în hohote.
Eu fără ea nu mă mai descurc, singură nu mai pot!
S-a ridicat, a luat găleata în mână și a ieșit mergând ușor, să nu se verse vinul, și dusă a fost. Tata și unchiul meu s-au uitat unul la celălalt ăi au intrat în casă tăcuți, cu capul plecat. Doar unchiul a zis:
Să vedem…!
A trecut vara, în toamnă când începusem deja școala, într-o dimineață, mergând spre școală, o văd de departe pe Neacșa coborând de pe bicicletă și oprindu-se să vorbească cu o femeie din sat. Vorbea tare și râdea, era fericită. Era prima dată când o vedeam râzând zgomotos, când ochii îi erau luminoși și emanau fericirea care o cuprinsese.
Da, țață Leană, mi s-a întors nădejdea acasă, acum sunt liniștită, are cine să mă ajute, nu mai sunt singură.
Am plecat mai departe, spre școală iar în acea zi am avut îi minte toată ziua fața fericită a Neacșăi.
Apoi mi-am amintit cum tata și unchiul au refuzat vinul ei spunând că nu-l vor pentru că au. Mințiseră amândoi, niciunul din ei nu mai aveau vin: îl terminaseră.
Doina Mustățea
