Ceva vreme în urmă primeam un telefon în care o voce de femeie mă ruga să îi dau o carte „Dulce și amar”. O citise deja dar o împrumutase de la o prietenă apoi i-o dăduse înapoi. Îmi spunea că s-a regăsit mult în fiecare poveste și părea că toate femeile ale caror povești le citise sunt… ea.
Dorea cartea pentru că ar fi vrut să păstreze aproape poveștile femeilor care s-au sacrificat ca și ea pentru cei dragi. Se simțea în siguranță știind că nu este unica pierdută în tumultul unei vieți trăite fizic într-o țară straină iar mintal și spiritual în România, unde este îngropat fiul ei.
Doar că fiecare dintre eroinele carții se numea altfel. Avea o voce tremurândă și parcă stătea să plângă. Fără să o întreb mi-a spus că are 74 de ani și că vrea să ne spună povestea ei.
Așa am cunoscut-o pe tanti Georgeta, o femeie cu o privire blândă și tristă, cu ochii înlăcrimați, care muncește la „fix” ca „badantă” (îngrijitoare) în Villa Nova – Roma. Atunci povestea ei a fost publicată de ziarul Emigrantul. Ne-am revăzut dupa ce, tot ea, m-a rugat să ne întâlnim. Simțea nevoia să își descarce iar sufletul și să și-l odihnească în timp ce îmi povestea ce făcuse de când ne-am văzut prima dată.
A luat o vacanță de o lună și a mers în România. Nu putea să nu meargă pentru că se împlineau 3 ani de când băiatul ei murise la doar 50 de ani. A mers să îi pună pomană și să se roage pentru sufletul lui în timp ce îi aprindea o lumânare la mormânt, să îl roage s-o ierte că nu a putut lupta cu cei care au împiedicat-o să îl aducă în Italia la tratament.
Nu le-a putut ține piept și s-a resemnat în fața celor care i-au refuzat dreptul de mamă care încearcă cu orice preț să își salveze copilul din ghearele morții. Spune că atât i-au fost puterile și nu vrea să dea mai multe detalii despre cei care s-au pus de-a curmezișul încercării ei de a-și salva băiatul.
Am întrebat-o de ce nu se oprește acasă, de ce continuă să muncească? … „am avut 4 copii, mai am 3. Una din fete, cea de 50 de ani, este bolnavă, suferă de hepatita C. Acum 8 ani am adus-o-n Italia să se trateze. În România nu avea nici o sansă să supravițuiască, ar fi murit înaintea băiatului. Aici s-a salvat dar încă nu este vindecată, continuă să fie sub tratamente și terapii. Nu pot pleca în România, trebuie să fiu aici, lângă ea. Nu vreau s-o pierd așa cum am pierdut băiatul.”
Este constientă că ea nu o poate ajuta și că salvatorii ei sunt medicii dar are impresia că dacă se îndepărtează de Italia distanța de fiica ei bolnavă ar ucide-o.
Tanti Georgeta, la 74 de ani, îngrijește o batrană de 90 de ani. Nu i se pare grea munca, dar nici ușoară, însă spune că pe ea munca a salvat-o, a ajutat-o să treacă peste toate necazurile. Am întrebat-o dacă mai poate și a răspuns că…”deși am avut momente de disperare, de frustrare, de izolare și m-am simțit părăsită de nenumarate ori, da, mai pot munci un an, doi.
Când voi simți că nu mai pot mă voi opri, dar nu știu încotro o voi lua pentru că acum îmi simt inima și sufletul împărțit în două: una la baiat, în România, la cimitirul unde este îngropat și una la fata bolnavă din Italia. Suspendată pe o punte și nu poate decide spre care capăt să meargă.
„Cu sufletul spânzurat”, cum ne-a spus prima oară.
