Astăzi, a mai trecut o zi și sentimentele de vinovăție mă învăluiesc iarăși, mă cuprind de fiecare dată când vorbesc cu mama. Te întrebi de ce? Vinovăția mă învăluie pentru că simt că am abandonat tot ce îmi era mai drag pe lume, casa și familia.
Nu de mult timp, vorbeam cu ea, cu mama, despre acest sentiment, de cum aș lăsa totul în urmă și m-aș întoarce acasă să stau cu ei. Dar ea m-a oprit în loc și mi-a spus:
„Și ce să faci, mamă, în țară? Din ce să trăiești? Stai, mamă, acolo, că nu-ți lipsește nimic și îți poți crește fata bine. Nu vezi cum e totul aici? Ies oamenii în stradă, sărăcia ne mănâncă pe toți!”
Am înghițit în sec și i-am trimis pupicul de rigoare prin camera web, pe care am ajuns să o urăsc și iubesc în același timp, pentru că e singurul mod prin care pot ști de familie și am închis. Mi-am șters cu grijă lacrimile, care parcă s-au obișnuit șă apară sistematic în ochi de fiecare dată când termin de vorbit cu ea.
Trebuie să continui cu serviciul, să merg la cumpărături, să iau fata de la școală și… nu-mi pot permite luxul de-a ieși cu ochii roșii „pentru că aici sunt bine”. Acest lucru îl știe toată lumea.
Mă uit la părinții mei și-mi dau seama că nu mai sunt tinerii de altădată. Tata are parul alb și-i văd zâmbetul doar când își vede nepoata prin cameră. Începe să imite tot felul de animale ca să-i scoată nepoatei râsul cristalin. Îmi amintesc acest joc, pentru că ni-l făcea și nouă de mici. Mă amuză, râd cu ei, dar observ acei ochi, atât de albaștri altădată, acum triști. O tristețe ce văd în ochi la amândoi.
Nu le mai văd chipurile luminate de fericire, în locul lor apar din ce în ce mai multe riduri. Preocupările, dorul de copii, distanța îi afectează. Nu mai sunt acei oameni voioși de altădată.
Și apare iară ura pe acest sistem nenorocit din România, acest guvern penibil care nu a știut să-și protejeze copiii, părinții, care a permis destrămarea miilor de familii românești.
Irina Gabriela Agape
