„Acasă, mama plânge că e bătrână, că sunt plecată în lume și că are să moară și eu tot nu am de gând să mă întorc”
Veronica Mălai este o badantă de la Roma. Are 59 de ani. În urma articolului de vineri, 16 martie, ea ne-a scris în privat. I-am luat un interviu telefonic. A plecat din țară acum 15 ani. Și-a făcut valiza, și-a pus pașaportul în buzunar, și-a lăsat copiii cu fratele și cu mama și a plecat repede, fără să se uite în urmă, cei dragi ar fi putut să-i schimbe decizia.
reporter: Când ați ajuns în Italia și cât de greu v-a fost să vă integrați?
Am ajuns în Italia forțată de împrejurări, am omul mort de 17 ani și doi copii pe care datorită Italiei i-am făcut oameni. Salariul din România nu-mi ajungea nici să achit facturile darămite să țin copiii la liceu. Au studiat, sunt la casele lor acum, dar tot îi mai ajut cu bani. În Italia am venit în 2003. M-am dus direct la un fix.
Nu știam limba și baba avea început de demență. Nu mă împăcam cu „brusturii” lor cărora le spun „verdura”. Cum să muncești și să mănânci toată ziua numai paste și verdeață? Am început să fac mâncare pentru mine și îi plăcea și babei.
Am stat cu ea în spital și la un moment dat m-am dus să iau ceva de mâncare, să fumez o țigară, așa că am coborât și am trecut apoi și pe la capela spitalului. Eu sunt ortodoxa, dar găsesc liniște în biserica catolică. Aveam probleme cu copiii, băiatul cel mare se apucase de prostii și voiam să mă rog. Baba dormea.
Atunci nu te întâlneai cu românce așa cum e acum. Am vorbit vreo 15 minute cu o fată care venise în spital la soțul ei italian, bucuroasă că auzeam românește. Am stat plecată o oră. Baba plecase din salon. Au găsit-o carabinierii în centrul orașului. Nu vă spun câtă rușine și vinovăție am simțit atunci.
Copiii babei m-au ținut până au externat-o apoi ușor, ușor m-au înlocuit cu alta, o poloneză care îmi făcea scârbă pe cât de falsă era. Mă ajuta pe mine… chipurile… O ținea de mână, o mângâia și o pupa și mă dădea înapoi ori de câte ori ziceam sau făceam ceva.
Habar n-avea ea că mă trezea noaptea să mă întrebe cât mai are până vine. Aceeași întrebare în fiecare sfântă noapte, cât mai are până vine!!? Cine, ce? Numai mintea dementă a babei știa. Acele câteva zile în care am stat împreună am zis că trebuie să mă întorc acasă, așa ce tare mi se urâse de Italia, dar luasem angajamentul în altă parte, văzând că aici nu mai era de stat, mă îmbolnăveam dacă mai stăteam.
reporter: De ce credeți că s-a comportat așa cu dumneavoastră?
Pentru a munci, banii sunt ochii dracului. Voia să arate că e mai bună, mai „brava”, chiar dacă baba prea puțin înțelegea. Zic babă, dar nu era babă, că avea 70 de ani și eu 45. Acum nu o condamn, dar atunci îmi venea să o strâng de gât.
Unele sunt geloase rău pe locul tău de muncă, nu vorbesc doar de poloneze, ci de ale noastre, de românce. Ne mâncăm între noi ca nimeni altcineva, suntem rele, cerem bani pentru locuri de muncă. După ce că viața de badantă e grea, ne-o mai facem și noi grea. Nu există pădure fără uscături, dar trebuie să fim mai unite. Trebuie să ne cerem drepturile de la început și să stabilim totul, ca să nu existe discuții.
Ați prezentat un articol despre o româncă și au fost multe comentarii negative. Chiar și eu m-am supărat puțin, apoi mi-am adus aminte că am întâlnit românce care se laudă că își rotunjesc veniturile cu ceea ce „găsesc”, așa cum există românce care nu au ce mânca, nu primesc salariile la timp, sunt exploatate, au contracte pentru 30 de ore pe săptămână, iar ele stau 24 din 24. Te termină psihic munca asta.
Nu știu cum fac altele, dar mie nu mi-a trebuit un capăt de ață pe unde am muncit. Dacă am găsit câțiva bănuți, i-am luat și i-am pus pe masă. E nedrept să fim băgate toate în aceeași oală, dar din păcate asta e realitatea, dacă nu ar fi și cazuri așa, nu s-ar vorbi.
reporter: Ce muncă faceți acum și ce salariu aveți?
Sunt badanta unei fete tinere. Are 45 de ani, săraca! Are vârsta pe care o aveam eu când am venit în Italia. E în scaun cu rotile. Am un contract de 54 de ore și iau 950 de euro. Pot să spun că am fost norocoasă. Nu mă îndur să o las. Fac ce vreau eu și când vreau eu, nimeni nu-mi zice nimic.
reporter: V-ați întoarce în România?
M-am gândit de multe ori la asta, uneori am fost pe picior de plecare, dar, dacă tot nu mi-am văzut băieții crescând, ce rost mai are? Cine m-ar angaja pe mine în România? Durerea pierderii celor mai anevoioși ani din viața fiilor mei mă termină, am plecat când aveau nevoie de mine, când aveau vârsta tentațiilor și numai în grija celui de sus mi-am pus speranța.
Câte nopți nedormite, câte întrebări, zile în care adormeam când alții se trezeau. Au crescut fără tată și fără mamă, imprudenți și rebeli. Nu m-aș întoarce acum în România și nici n-aș vrea să mor pe aici. Văd aproape zilnic știri despre românce care mor în accidente, sunt omorâte, cad din picioare, sunt agresate sau sunt acuzate de furt, înșelăciune și altele.
Aceste știri îți cam taie și puținul optimism și te fac să-ți pui întrebări. Când o să se nască primul nepot, atunci mă voi întoarce, așa mi-am propus. Acasă, mama plânge că e bătrână, că sunt plecată în lume și că are să moară și eu tot nu am de gând să mă întorc. Fratele meu se îngrijește de ea, dar așa cum am făcut și cu copiii, eu sunt cea care le trimite bani. E dureros să știi că acasă, mama ta se uită în gol, singură și tristă, iar tu oferi timpul și toată atenția unei străine.
reporter: Ce vă nemulțumește?
Pe mine, nimic. Sunt atâtea românce care suferă foarte mult. Aș vrea să se schimbe asta, aș vrea să ne putem întoarce toate acasă și să o luăm de la capăt, să avem salarii măcar la jumătatea celor de aici. Banii mă țin aici. Aș vrea să nu mai existe atâta răutate, să fim tratate cu respect și considerație, dar e drum lung până acolo.
reporter: Ce le-ați transmite badantelor?
Să stabilească încă de la început în ce condiții vor lucra, să citească contractul, să evite conflictele cu persoanele pe care le asistă și cu cei din familia acestora, să fie cumsecade, oneste, educate, responsabile, serioase. Dorul de cei dragi se tratează cu ochii! Mergeți și-i vedeți, întrebați-i ce mai fac, asigurați-i că-i iubiți și întoarceți-vă acasă dacă nu mai puteți.
Interviu realizat de Luminița Mirela Negoiță
