Războaie, fascism, scandaluri de corupție… cu un remarcabil curaj, Italia a supraviețuit oricărei provocări oferite de acest secol.
Așa după cum fac toate guvernele din perioadele caracterizate de o schimbare rapidă și relativă instabilitate internă, la fel și Italia a căutat să obțină confirmarea, recunoașterea externă a independenței sale greu câștigate. Relațiile cu Franța s-au răcit în timpul ultimelor lupte pentru unire; când Franța a ocupat Tunisia, o zona de influență tradiționala a Italiei, ele au devenit în mod categoric distante. Răspunsul Italiei a fost semnarea Triplei Alianțe cu Germania și Austro-Ungaria, care stipula apărarea reciprocă în caz de război.
Sub guvernele conservatoare ale lui Francesco Crispi (1887-1891, 1893-1896), Italia s-a alăturat luptelor pentru coloniile din nordul Africii. Crispi a colonizat cu succes Eritrea, dar, când a încercat să supună Etiopia, armata italiană a suferit o înfrângere umilitoare la Adwa, care a dus la demisia lui Crispi. O altă tentativă de colonizare a avut loc mai târziu, în timpul războiului turco-italian (1911-1912) și s-a finalizat cu o victorie și cu ocuparea de către Italia a Libiei și a Insulelor Dodecaneze.
Diviziunea nord-sud
Pe plan local, anii care au pregătit terenul pentru primul Război Mondial au fost marcați de împărțirea care mai continuă să afecteze țara chiar și azi. Economia a fost preponderant agricolă, iar politica protecționista a guvernului a lăsat Italia într-o izolare tot mai mare, față de celelalte piețe europene.
Explozia industrială, din domeniul textilelor și rafinărilor de la sfârșitul anilor 1800, a fost restrânsa în partea de nord. Condițiile economice zdrobitoare au stimulat un val de emigrări. În ultima perioadă a secolului, aproape o jumătate de milion de oameni pe an au plecat spre America. Când primul Război Mondial a început cu atacarea Serbiei de către Austria în luna iulie 1914, Italia nu a fost consultată în problema încălcării termenilor Triplei Alianțe.
In consecința, pe data de 2 august, primul ministru Antonio Salandra a declarat neutralitatea Italiei. Pentru a reuși să câștige Italia de partea lor, guvernele Aliaților au ademenit-o prin posibilitatea unor câștiguri teritoriale: de exemplu, Romei i s-a oferit șansa de a câștiga provinciile “nerecuperate”, Trieste și Trentino, deținute de mult timp de Imperiul Habsburgic Austro-Ungar. La aceasta se mai adaugă valea superioara a râului Adige, plus diferite pământuri din nordul Africii și Turcia.
În cele din urmă, în luna aprilie a anului 1915, Italia a semnat Tratatul secret de la Londra. O luna mai târziu, guvernul a rupt legăturile cu Tripla Alianța și a intrat în război de partea Aliaților. Rareori i-a fost dat unei țări să fie atât de puțin pregătita pentru război. Armata Italiei era foarte prost echipata, iar trupele austriece reușiseră deja să străpungă pozițiile de apărare din fronturile din Alpi, ce se întindeau pe o lungime de 480 km de graniță comuna. Pentru Italia, războiul a fost un sah-mat scump plătit; din cei 5,5 milioane de bărbați mobilizați, 39 la sută au fost fie omorați, fie răniți.
La masa conferinței de după război, cu toate că primul ministru Vittorio Emanuele Orlando a stat alături de învingători, el a fost cu greu privit drept un egal. În ciuda protestelor sale, Tratatul de la Londra a fost ignorat. La sfârșit, prin Tratatul de la Sf. Germain (10 septembrie 1919), i s-a dat Italiei Trento si Alto Adige, ca și orasul Trieste. Dar Fiume, Dalmația și alte teritorii promise au fost negociate de către Aliați.
Trecerea la fascism
Dezamăgirea în urma discuțiilor de pace, combinată cu efectele economice și sociale dezastruoase cauzate de război, a dus la producerea unor situații haotice. Inflația a crescut. Muncitorii din fabrici au ieșit în strada, iar țăranii au vrut o reforma a pământului. În acest vid de putere, a descins Benito Mussolini și partidul său fascist. Când a fondat partidul, în anul 1919, Mussolini a mizat pe cele mai mari temeri ale italienilor. El a fost omul care la nevoie a fost naționalist, a denunțat bolșevismul, iar claselor de mijloc le-a garantat reîntoarcerea la lege.
Pe la mijlocul anului 1922, fascismul devenise o forța politică majoră. Când muncitorii au chemat la grevă generală, Mussolini a făcut prima mișcare. Pe 28 octombrie, 50.000 de membri ai armatei (miliției) fasciste s-au îndreptat spre Roma. Chiar dacă suporterii lui Mussolini formau doar o mică minoritate în cadrul parlamentului, imaginea a mii de fasciști amenințători, răspândiți pe toate străzile orașului, a fost suficientă pentru a răsturna guvernul fragil al prim-ministrului Luigi Facta. Refuzând să sancționeze o stare de asediu, regele Victor Emmanuel al III-lea i-a cedat în schimb lui Mussolini conducerea țării.
Odată aflat la putere, Mussolini a dat imediat un decret, prin care le-a asigurat fasciștilor o majoritate permanentă în parlament. După alegerile din 1924, puse sub semnul întrebării, el a dat la o parte toate pretențiile legate de un guvern de cooperare. Italia era de acum o dictatură. De Crăciun, tot în acel an, Mussolini s-a autoproclamat conducător al guvernului, responsabil doar în fața regelui. Fronturile fasciste au preluat toate drepturile deținute odată de uniunile și organizațiile de conducere și au înființat corporații naționale pentru a supraveghea fiecare parte a economiei.
Timp de 2 ani, toate partidele, excepție făcând fasciștii, au fost scoase în afara legii, iar activiștii opoziției erau obligați să plece în exil, sau să intre în ilegalitate. Toți cei care nu puteau fi supuși de Mussolini prin voință sau lege, erau zdrobiți prin forță.
