Secolul al –XX– lea in Italia (II)
Italia a supraviețuit oricărei provocări oferite de acest secol. Italia a cautat să obțină confirmarea, recunoașterea externă a independenței sale greu câștigate
Trenuri care plecau la timp
În ciuda dedesubturilor îngrozitoare, la suprafață fascismul părea că merge. Obosiți de inflație, de revolte și tulburări stradale, italienii și-au acceptat cu nerăbdare noua conducere și pe carismaticul Duce, ca și conducător.
Această reacție spontană vizavi de guvernarea fascistă a fost consolidată de o puternică campanie de propagandă. Mussolini promisese că va reda Italiei gloria de odinioară a vechii Rome. Curând, de altfel, guvernul a fost capabil să arate rezultate. Economia se stabilizase, trenurile plecau la timp, proiecte de lucrări publice mari erau lansate, iar Mussolini a făcut până și pace cu Vaticanul, creând Tratatul Lateran (1929), care a pus capăt neînțelegerii dintre Roma și biserica catolică, care a durat 50 de ani.
El a condus de asemenea o companie imperială, reușind să recâștige controlul asupra Libiei. În luna octombrie a anului 1935, trupele italiene au trecut granițele Eritreei îndreptându-se spre capitala Etiopiei, Addis Abeba. Liga națiunilor a protestat, dar n-a luat nici o măsura. Șase luni mai târziu, Il Duce declara în fața unei mulțimi isterizate adunate în Piazza Venezia că, în sfârșit, Roma a început să-și reclame imperiul. Protestul internațional cu privire la ocuparea Etiopiei a lăsat Roma izolată.
Guvernul, care dorea să se ridice deasupra expansionismului lui Mussolini, era în Berlin, unde naziștii lui Hitler au preluat puterea din ianuarie 1933. Atât Germania cât și Italia au sprijinit trupele naționaliste ale generalului Francesco Franco, în timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939), iar această cooperare a dus în cele din urmă la semnarea Pactului de la Steel dintre Berlin și Roma, în mai 1939.
Trei luni mai târziu, Hitler a invadat Polonia. În câteva zile, Anglia și Franța au declarat război Germaniei. La început, guvernul Romei a rămas neutru. Mulți italieni s-au opus intervenției, iar armata era foarte prost pregătita de război. Dar cum Hitler repurta victorie după victorie – în Danemarca, Norvegia și Belgia, iar Franța se afla în pragul colapsului – ideea împărțirii prăzilor s-a dovedit a fi irezistibilă.
Pe data de 10 iunie 1940, Italia a intrat în război, tocmai înainte de căderea Franței. De la început însa, Mussolini știa că va fi subalternul lui Hitler. Nerăbdător să raporteze o victorie pe propriul câmp de luptă, în toamna anului 1940 Mussolini și-a îndreptat privirile asupra Greciei. Dar grecii au ripostat cu violență. Italienii au suferit multe pierderi și numai intervenția naziștilor a putut preveni o posibilă înfrângere a lor.
Războiul mergea din ce în ce mai prost pentru Puterile Axei în nordul Africii, iar în cele din urmă, nici măcar generalul nazist Erwin Rommel nu a mai putut preveni dezastrul. Încurajate de victorii obținute în desert, trupele americane și britanice au capturat Sicilia în anul 1943. Începutul sfârșitului era aproape. De la baza lor din Sicilia, Forțele Aliate au început să bombardeze peninsula Italiei și drept urmare moralul italienilor a scăzut.
Pe 25 iulie 1943, Marele Consiliu al Fascismului a votat înlăturarea de la putere a lui Il Duce. În ultimele zile ale războiului s-a instalat haosul. Pentru a-i împacă pe germani, care altfel ar fi cucerit întreaga țară, prim-ministrul Marshal Pietro Badoglio a declarat în mod public că Italia va continua lupta. Cum Aliații se luptau la nord, Rezistența italiană, sau Corpul Voluntarilor pentru libertate, au simțit că sunt destul de protejați pentru a iniția diferite acțiuni, pe tot cuprinsul țării.
Unite, forțele au reușit să elibereze Roma în anul 1944. A urmat apoi Florența, pe 12 august. Germanii și Mussolini au reușit să se mențină pe timpul iernii în spatele așa-numitei “Linii gotice”. Mussolini a încercat sa scape, fugind în Elveția, deghizat în soldat german, dar partizanii italieni l-au prins și a doua zi dimineața l-au și executat. Corpul său a fost transportat la Milano și atârnat de o funie, pentru a fi văzut de toți cetățenii.
Refacere si revenire
În perioada imediat următoare războiului, Italia a suferit foarte mult. La conferințele de pace nu a fost prezent nici un reprezentant din partea Romei. Coloniile italiene, câștigate cu mare preț, au fost luate înapoi. Trebuiau plătite despăgubiri Uniunii Sovietice și Etiopiei. Sistemul politic avea nevoie de revizuire generală. Economia era la pământ, cu toate că Programul de Recuperare (Planul Marshall) a ajutat la micșorarea datoriilor din 1948.
După o scurtă alianța a socialiștilor cu comuniștii, liderul creștin-democraților, Alcide de Gasperi, a obținut controlul guvernului. La începutul anilor 1960, creștin-democrații, socialiștii, social-democrații și republicanii au format o coaliție de guvernare. Ei au condus, în combinații diferite, până în 1968.
Favorizată de mâna de lucru ieftină, economia s-a dezvoltat rapid după cel de-al doilea Război Mondial. Prin anii 1950, s-a înregistrat o migrare masivă dinspre zonele rurale spre cele urbane și dinspre sud spre nord. Industria grea, cum ar fi cea chimică, cea a fierului și oțelului, cea constructoare de mașini s-au dezvoltat. În 1957, Italia a devenit membru fondator a Uniunii Europene.
Pe la mijlocul anilor 1960, industria a depășit agricultura ca principală sursa a PNB (Produsul Național Brut) și observatorii au salutat “miracolul economic” al Italiei.
| UN PARTID MARXIST FARA MARX O trăsătura distinctivă a politicii italiene a fost influența Partidului Comunist Italian (PCI).În anii de după război, partidul a rămas fidel liniei politice a Uniunii Sovietice, în timp ce guvernul central de la Roma îi ținea pe comuniști la distanță. Dar, sub conducerea lui Enrico Berlinguer, secretar al PCI în perioada 1972-1984, orientarea partidului s-a schimbat. Acum partidul se afla în multe rânduri în fruntea așa-numitei Mișcări eurocomuniste, în favoarea obținerii unei mai mari independențe față de Moscova; el i-a acuzat pe sovietici de încălcarea drepturilor omului și de invazia rusească în Afganistan; iar in ceea ce privește problemele economice, PCI a devenit chiar mai centrist, îndemnându-i pe unii să-l numească “un partid marxist fără Marx”. Catolicismul și comunismul au fost cele două culturi politice dominante în anii ce au urmat războiului, comuniștii dominând centrul Italiei. Căderea comunismului în estul Europei a dus la scindarea PCI într-o aripă principală, cea a Partidului Democratic de Stânga (PDS) și într-o grupare extremista numita Refondarea Comunistă. |
Terorism si scandaluri
Cu toate acestea, câțiva ani mai târziu, situația a explodat, Italia fiind numită “omul bolnav al Europei”. Dar cel mai grav lucru a fost terorismul. De la sfârșitul anilor 1970, răpirile, umilirile și crimele au devenit ceva cotidian. Uciderea în 1978 a fostului premier creștin-democrat Aldo Moro, de către aripa stânga Brigate Rosse, a îndemnat la noi măsuri antiteroriste și, în final, 32 de membri ai Brigăzii Roșii au fost închiși, pentru uciderea lui Aldo Moro și a altor 16 persoane.
Terorismul neofascist apărut în anul 1980, a culminat cu explozia din gara din Bologna, care a ucis 84 de oameni. O crimă de alt gen a cutremurat națiunea în mai 1981, când Papa Ioan Paul al II-lea a fost împuscat de un bărbat de origine turcă, Mehmet Ali Agca.
Cu un efort tenace s-a stopat inflația, iar în 1985 guvernul lui Bettino Craxi a impus legi de colectare a impozitelor, foarte stricte. Deși inflația a rămas destul de ridicată, lira era instabilă, economia a început sa crească, iar Italia a ajuns în scurt timp din urma Franța și Anglia, în liga economica.
Problemele erau însa din belșug. În anii 1990, un val de scandaluri de corupție a zguduit statul. În 1992, s-a afirmat că în jur de 67 de milioane de lire sterline au fost împărțite între liderii celor 5 partide, care formau coaliția de guvernământ în anul 1990. Doi dintre foștii premieri au fost acuzați ca fiind principalii beneficiari.
După aceasta, prim-ministrul Giulio Andreotti a fost învinuit de legături cu Mafia, iar Umberto Bossi, liderul Ligii de Nord, a fost acuzat de corupție, așa după cum au fost și alte figuri marcante din afara sferei politice, de la magnați, la creatori de moda. Scurta guvernare a magnatului Silvio Berlusconi, din 1994, a fost măcinata de scandaluri de corupție.
Aceste scandaluri au declanșat o serie de reforme inițiate de primul guvern de stânga din istoria de după război a Italiei. Pentru a forma guverne mai puternice și mai durabile, sistemul reprezentării proporționale a fost schimbat cu un alt sistem electoral. Au fost luate măsuri de simplificare a sectorului public italian și, au existat de asemenea, eforturi de combatere a crimei organizate.
În cazul în care ați ratat prima parte o găsiți mai jos:
