Loredana Boros
Tic-tac, tic-tac… Bătăile inimii îmi aduc aminte de copilărie. Mai exact de sunetul mingii pe asfalt. După-masa făceam o gașcă mare de băieți și fete și mergeam la un fotbal. Cel care căra mingea până la „unde-se-juca-fotbal”, nu o ținea niciodată sub braț, mingea trebuia bătută tot drumul, în special la dus. Parcă nu eram noi dacă nu se auzea mingea.
Nu avea nimeni o minge bună, nici adidași. Ne „fotbăleam” care în sandale, care în fuste, și câțiva în teniși. Ultima grijă pe care o aveam erau hainele bune sau curate: noi râdeam de ne prăpădeam și în zdrențe! Mai ales când ne strigam.
Toți aveam porecle, majoritatea culinare: „a lui Slănină, a lui Ceapă, a lui Brânză, a lui Mămăligă”, etc. Și tot aproape toți aveam cretă furată de la școală. Când se termina fotbalul musai trebuia să scriem prostii pe gardurile oamenilor. Da, din alea cu „P”.
Puțini aveau garduri „de tablă”. În acea vreme gardurile erau de lemn (din scânduri, majoritatea nevopsite). Era „superlux” să prinzi un gard de tablă „virgin” și să scrii exact ce ai scris și săptămâna trecută pe butucii lui nea’ Vasile („p–a și cu c….le / a-nceput războaiele”, (experții știu despre ce baladă vorbesc).
După fotbal, uneori jucam telefonul fără fir, alteori șotron. Eu aveam mereu în buzunar piatra mea pentru șotron: rotunjoară și plană. Dacă ne încurcam mult cu fotbalul și cu bancurile despre Bulă și soții Ceaușescu, săream peste celelalte jocuri și treceam la acțiune pe bune: mergeam la furat! Nuuu, nu furam din case, noi furam numai din grădină: cireșe, zmeură, căpșuni, mac, porumb pentru fiert, mazăre, bob, corcodușe, gutui etc.
Depindea de sezon. Știam exact ce, când și unde se coace. La Tifrea, pe râpă, sub ultoane, avea căpșuni. La Rusca, pe Gherman, găseai cea mai bună zmeură, pe Humărie era mac in toate grădinile, mama lui Gex avea ridichi și mazăre, lelea Anuța avea corcodușe, tanti Jenica și tanti Saveta aveau dude, Turnea avea gutui, la fierăria lui tata Ghiță erau păltinele, la Uțu găseai cel mai bun porumb de fiert, etc. Adică, eram organizați și informați, loviturile erau sigure.
Furam pe înserat, majoritatea victimelor erau la grajd, la treburi, departe de ogoare și grădini. Chiar și așa, o dădeam în bară: de fiecare dată pe careva îl pufnea râsul în toiul acțiunii și începeam să râdem toți „cu voce tare”! Oamenii ne auzeau, ne înjurau și ne fugăreau nervoși cu furca sau cu ce unelte apucau, dar pe noi asta ne distra și mai tare!
Râdeam de ne pocneau fălcile! Ba, cu o mână ne țineam tricourile pline de „bunătăți” și cu cealaltă le făceam la revedere. Cu asta nu terminam seara, mai stăteam o jumătate de oră să imităm „păgubiții”, totodată pândindu-i și asigurându-ne că nu își duc amenințările la capăt și se prezintă la părinți cu reclamații. După, gașca se spărgea și fiecare mergea la casa lui. Unii luau bătaie, alții nu. Dar nimeni nu ne mai putea lua voia bună!
Sub genunchii permanent juliți au rămas cele mai frumoase amintiri. Ale mele au gust a cireșe.
Tic-tac, tic-tac…
