Amintiri dintr-o lume apusă
Această povestioară a luat naștere în unul din momentele de melancolie și necesitatea personală de a retrăi crâmpeie din copilărie, pe vremea când cei dragi erau lângă noi.
Când eram mică tata făcea la fel iar acum când el nu mai este și mi se face dor de el îmi amintesc de poveștile lui și felul în care mi le spunea, un fel aparte. Într-o zi când făceam mofturi la masă, când se ruga de noi să mâncăm și pâine sau mămăligă pe lângă mâncarea din farfurie, când ne plângeam că mama ne pusese prea multă mâncare-n farfurie și nu reușim să o mâncam pe toată pentru că, iată, este prea multă, tata ne-a strâns în jurul lui după ce-am terminat de mâncat și a început să ne povestească din copilăria lui. Uitând de mofturile din timpul mesei, ne așezam mereu în fața lui și, când începea să vorbească, se așeza o liniște totală în cameră.
El s-a născut în timpul celui de-al doilea Război Mondial iar după terminarea războiului a început foametea. Avea doar câțiva ani și era cel de-al patrulea copil al familiei. După el veneau alți doi mai mici, apoi, la sfârșitul foametei, avea să vină și mezinul familiei. Când foametea era în toi și făcea victime, tatei, de-o șchioapă cum era, i s-au întipărit în minte anumite episoade din acea perioadă și când ni le povestea retrăia, parcă, totul în cele mai mici detalii.
Cel de-al doilea născut al familiei, un băiat, avea 11-12 ani când un cioban care își ținea stâna la distanță de câteva sate, l-a rugat pe bunicu să i-l dea ca ajutor. Nu a așteptat să îl roage de două ori și au bătut palma. Munca la stână însemna nu doar ceva bani în plus în casă dar și ceva mâncare în plus pentru toată familia, adică lapte, brânză și chiar smântână și unt.
În acele vremuri de restriște erau delicatese. Femeile satului nu știau cum și cu ce să mai astupe foamea copiilor și majoritatea familiilor cu mulți copii sufereau de o foame groaznică. Nici iarba nu mai creștea de aceea animalele din grajduri fuseseră tăiate și mâncate demult. Singura hrană pentru gurile multe și mereu înfometate era o fiertură din coada vacii, o iarbă care încă mai creștea pe câmpuri pe vreme de secetă și care era mâncată în silă și de animale.
În ziua când ciobanul a venit să își ia ucenicul-ajutor bunicul a pus în căruță, lângă băiat, și singurul câine pe care îl avea în curte: o cățea neagră ca pana corbului și blândă cu toți ai casei dar fiară cu străinii care intrau în curte când stăpânii nu erau acasă. – Să nu-ți fie urât și nici frică departe de casă iar ca să ai o bună grijă de oi trebuie să ai un câine de nădejde. Laica este tocmai nădejdea de care ai nevoie ca să fii un bun cioban!
În realitate a vrut doar să o salveze de la moartea prin înfometare pentru că de cele mai multe ori mâncarea nu ajungea nici pentru copii, la câine, oricât l-ar fi iubit, cine se mai gândea? S-a bucurat băiatul și a luat-o în brațe ca pe ceva drag și sfânt și așa au ajuns la stână în hurducăiala căruței: îmbrățișați. Dacă a fosfat grea munca acolo nu s-a văitat niciodată pentru că nici nu prea avea cui, în afară de Laica.
Ciobanul nu era om rău dar munca la oi era multă și grea iar timp de văicăreli nu prea aveau. În fiecare dimineață, cu un toiag în mână și cu Laica lângă el, plecau în lungul câmpului cu turma de oi în căutarea ierbii. Ca să poată sătura întreaga turmă, colinda câmpurile chiar și la o distanță de zeci de kilometri de stână. Seara se întorcea istovit dar după o porție de lapte fiert cu mămăligă aburindă își așeza corpul muncit și firav pe o grămadă de paie acoperită cu o pătură veche și dormea cu cățeaua alături până când aceasta îl lingea pe obraz semn că s-a făcut vremea să se scoale și să pornească iar cu noaptea-n cap cu oile în căutarea ierbii.
Cât a stat la stană nu i-a lipsit niciodată hrana însă îi lipseau părinții și frații atât de mult încât îl durea sufletul. Nu trecea seară, când venea ora mesei și își vedea castronul de lut plin de lapte cu mămăligă, să nu îi vină să fugă cu el în mâini spre casa unde frații lui se culcau mereu flămânzi. Se mulțumea, însă, cu Laica. Și ea mânca pe săturate ca și el.
Odată la 3-4 săptămâni ciobanul îl urca în căruță împreună cu cățeaua și îl ducea acasă. Niciodată nu pleca de la stână cu traista goală. Ciobanul i-o umplea mereu cu brânză, lapte, smântână și câțiva pumni de mălai auriu. Ajuns în fața porții cobora cu repeziciune din căruță și nu uita niciodată traista care completa bucuria revederii cu toată familia lui. Ce mai bucurie, ce mai ospăț! La aceste reîntâlniri, Laica își avea locul ei de cinste în familie. Când se așezau cu toți la masă ea era întotdeauna prezentă și își primea porția ca un membru al familiei, mai ales că bucatele alese aduse de la stână erau o delicatesă din care și ea merita să mănânce odată cu restul familiei.
După două, trei zile petrecute în familie, ciobanul venea la poarta casei și își aștepta ajutorul în fața porții. Ca și prima dată acesta urca în căruță însoțit de Laica. Aceasta nu se urca niciodată fără să meargă la fiecare membru al familiei să își ia rămas bun lingându-le picioarele sau mâinile. Apoi așezată în căruță pe un braț de fân se uita la ei în timp ce aceasta se îndepărta. Când a fătat primii pui la stâna nu s-a mai dezlipit de ei iar băiatul se urca singur în căruță la fiecare întoarcere acasă. Îl aștepta, însă, după cele doua-trei zile de absență, dând din coadă și sărind în sus de bucurie că își vede prietenul, stăpânul și camaradul.
Așa a trecut peste ei un an. Băiatul și-a încheiat perioada tocmită de muncă și ucenicie și s-a întors în sânul familiei. Nu și Laica. Ea a rămas la stâna cu cea de a doua generație de pui, cinci la număr. Dar odată crescuți și suficient de mari să mănânce singuri, la fiecare două-trei săptămâni, se întorcea singură în sat, poposea două-trei zile cu familia și cu stăpânii ei, apoi străbătea câteva zeci de kilometri să se întoarcă la puii ei, la stână.
Așa a făcut câțiva ani până a îmbătrânit. Ultima vizită făcută familiei a fost de aproape o săptămână. A stat cu fiecare membru al familiei atât cât să îi ajungă. Când a pornit pe ultimul drum de întoarcere la stână avea lacrimi în ochi și cu capul plecat a mers și a lins mâna fiecărui membru în semn de adio. Au înțeles cu toții că bătrânețile au ajuns-o și era ultima ei vizită și ultimul salut.
La stâna își avea multe generații de pui, toți câinii vrednici, buni paznici și de nădejde pentru cioban. Peste ani, micul cioban, obișnuit cu munca grea și cu rezultatele bune, s-a transformat într-unul din copiii săraci ai satului ajuns ”om mare”. A rămas, însă, același om muncitor, modest și corect până la sfârșitul zilelor lui.
Deși viața de „om mare” l-ar fi putut transforma a rămas același copil al satului care se întorcea cu drag la origini, printre oamenii simpli și ori de câte ori i se cerea ajutorul îl dădea cu mare drag tuturor celor din mijlocul cărora plecase.
Doina Mustățea
