Garibaldi și Cavour
Veneția și Republica Romană au continuat lupta. La Roma, Mazzini a format un triumvirat, care a guvernat orașul într-un adevărat spirit democrat. Comandantul forțelor armate ale orașului a fost Giuseppe Garibaldi, un italian patriot până la moarte, care și-a perfecționat îndemânarea în luptă ca mercenar în revoluțiile din America de Sud, unde a fugit după ce a fost condamnat pentru activități subversive. Acum el și oamenii săi aveau de înfruntat forța combinată a napolitanilor, austriecilor și francezilor. Forțele franceze au fost cele care au intrat în oraș pe data de 3 iulie 1849, la o zi după ce Garibaldi a fugit în munți.
Tratatul de pace, pe care austriecii l-au semnat cu Casa de Savoia, i-a ținut departe de acea regiune, astfel că Piemontul a devenit singurul stat italian care avea presă liberă, un parlament ales și o constituție liberală. Regiunea Piemont – Savoia a fost de asemenea binecuvântata și cu un prim-ministru deosebit, contele Camillo Cavour, care a fost devotat cauzei unirii Italiei. Cavour a plecat în Anglia și Franța, pentru a cere sprijin în cauza italiană. El a contribuit cu trupele sale în Războiul Crimeii și astfel și-a câștigat un loc la Conferința de pace, unde a adus la cunoștința celor mai mari șefi de stat din Europa problema italienilor. Chiar dacă Cavour nu a obținut rezultate concrete la aceasta conferința, el a câștigat suport moral.
Europa n-a fost astfel surprinsă, când Franța și Piemont au pornit război împotriva Austriei, trei ani mai târziu. Regele francez, Napoleon al III-lea, și Cavour s-au înțeles că după victoria așteptată, să formeze un regat pentru regele piemontez, Victor Emmanuel, iar orașele franceze Nice și Savoie să fie cedate Franței. Oamenii din ducatele italiene s-au grăbit să-și declare loialitatea față de Victor Emmanuel.
Din păcate, francezii s-au săturat să mai lupte și au decis să facă pace cu Austria. Austriecii au acceptat să permită Lombardiei să facă parte din Federația italiană (păstrându-și însă trupele în garnizoane), dar regiunea Veneto a fost retrocedată Austriei și ducii de Modena și Toscana au fost repuși în drepturi. În Italia există o nemulțumire generală. Cavour a abandonat protestul, dar nu înainte de a organiza un referendum în Toscana și Modena.
Cetățenii au refuzat să-i primească înapoi pe ducii lor și au votat pentru a deveni parte din Piemont. Garibaldi împreuna cu 1000 de voluntari îmbrăcați cu cămăși roșii au navigat spre Sicilia, pornind din Genova, pe data de 5 mai 1860. Debarcarea pe insulă a fost un semn că Casa de Bourbon, care conducea pe insulă, va fi răsturnata. Garibaldi s-a autoproclamat imediat dictator, în numele lui Victor Emmanuel. După o luptă crâncena, cu sprijinul rebelilor sicilieni, Garibaldi a intrat triumfal în Palermo. Încurajați de succesul lui, bărbați din toată Italia au venit să-l ajute și, la 7 septembrie, Neapole a căzut în mâinile revoluționarilor.
Între timp, Victor Emmanuel a reușit să adune trupe, pe care le-a însoțit spre sudul Italiei, pentru a le uni cu cele ale lui Garibaldi. Cele două armate s-au întâlnit la Teano, unde a fost declarat regatul Italiei. În cele din urmă, în anul 1870, după ce francezii au fost slăbiți de o înfrângere în Sudan, trupele italiene și-au deschis cale prin luptă spre Roma, prin Porta Pia.
Papa s-a baricadat la Vatican. Pentru o jumătate de secol, nici un papă nu a mai participat la viața noii Italii. Noua putere în Italia unită a fost deținuta de o democrație parlamentară, în care regele era organul executiv. Cei mai puternici oameni în primele zile ale Statului Italian au fost loialii parlamentari piemontezi care aveau o mare responsabilitate în crearea acestuia. Și-au impus propria administrație, dar, când guvernul s-a mutat la Roma, acest grup s-a rupt în două, iar stânga a venit la putere prin prim-ministrul Agostino Depretis.
