Ani la rând, în zona de est a Romei, capitala unde au emigrat cei mai mulți români după 1990– Anagnina, citit cum se scrie sau italienește – a fost cuvântul care a stat pe buzele a mii și mii de conaționali. Poartă de intrare în urbe, capăt de linie de metrou, loc de unde vin și pleacă zeci și zeci de autobuze, taxiuri, mașini navetă pentru aeroportul Ciampino, Anagnina a devenit în timp și locul de întâlnire al celor care nu știau unde să-și petreacă duminicile.
S-a încropit aici, în stil neaoș românesc, ceea ce prin țară s-ar numi bâlci, iarmaroc. O parcare mai lăturalnică, împrejmuită cu un țarc din plasă, a devenit loc de rugăciune pentru biserici improvizate, birt cu mici, bere, semințe, muzică lăutărească și mult, mult fum, loc de pișat sau frizerie, arenă pentru politică și politicieni mov veniți din țară, hub pentru transportatori de pachete și persoane, târg de lucruri bune sau furate… ce să mai, locul unde românii găseau cam tot ce nu puteau găsi în altă parte. Inclusiv femei și bărbați pentru cei fără.
Toate spre disperarea italienilor care, de la proteste scrise „No drug! No manele” ajunseseră să facă plângeri la primăria de sector sau forțele de ordine, carabinierii fiind de multe ori sprijin pentru cei ce nu mai reușeau să se țină și mențină de atâta euforie și alcool. Pe cealaltă parte, chiar la ieșirea din metrou pe via Tuscolana, comercianții locali prosperau pe zi ce trece de pe urma lor, a celor care gălăgioși și nervoși după ce umpleau mesele cu bere, rămâneau totuși cei mai fideli și serioși clienți.
Proprietari de baruri, cafenele, magazine, centre de servicii, birouri de transfer bani sau agenții de asigurări… indienii cu „bancarele” pline de haine și mărunțișuri, toți au strâmbat din nas la intrarea românilor în localurile lor dar tot ei, toți, au surâs de fiecare dată când aceștia au lăsat moneda înăuntru.
Duminica dimineața, câteva zeci de români se rugau în timp ce un „antreprenor” dădea drumul la grătare. Unul câte unul, cu sacoșe de rafie sau cutii de carton, cu pungi din cele mai colorate, femei și bărbați ieșeau de la metrou, îndreptându-se spre parcare unde mașini mici, furgoane sau autocare se pregăteau de plecare spre România.
De aici au pornit mii de oameni spre țară, mii de pachete și mii de speranțe. Și tot aici au sosit murăturile și cartofii „de acasă”, carnea de porc și cozonacii și câte și mai câte pregătite de părinții și rudele celor plecați.
Dragoste și ură a fost Anagnina pentru români. Dulce și amar. Pentru unii, prea amar. În 2010, Maricica Hăhăianu, o conațională care se întorcea de la muncă a fost ucisă aici de un italian pentru că a vorbit prea mult, sau prea tare, placa comemorativă despre acest tragic moment fiind și astăzi acolo spre aducere aminte.
În ultimii ani însă, încet-încet lucrurile nu au mai putut fi ca la început: muzica lăutărească până la miezul nopții, „căzuții” la datorie prea mulți prin boscheți, gălăgia, hărmălaia, mizeria au dat startul sfârșitului. Mai întâi au fost alungați transportatorii, apoi frizerii, apoi lăutarii și biserica, pentru ca, în final, și făcătorii de mici și fum să dispară…. A venit apoi pandemia care a pus capac. Răul necesar, românii, nu mai vin la Anagnina. Decât în trecere, în drum spre casele din satele apropiate sau spre locurile de muncă. Și tot mai puțini și aceia.
Astăzi, așa cum arată fotografiile trimise de Marilena Băcanu, boscheții sunt cât gardul țarcului, ghereta lângă care se jucau hore incendiată iar mizeria e cea de acum trei ani. Degeaba s-au plâns italienii, căci nici eu n-au făcut curat, nici spațiul nu l-au amenajat acum nemaifiind ocupat de români…
Nici hore nu se mai joacă, nici gălăgie numai e, la fel cum nici mușterii la tarabele indienilor sau în celelalte activități. Puțini, tot mai puțini. Unii au luat calea patriei, alții calea altor patrii mai prospere. Au rămas cei cu copii la școală, cei care s-au adaptat și nici acasă nu se mai întorc dar nici altundeva nu mai vor sau pot să încerce.
Românii rămân cea mai numeroasă comunitate străină din Italia dar la Anagnina nu mai vin.
Cristi Merchea
