Departe de amestecurile stranii, orașele-state din Italia Evului Mediu s-au dezvoltat și au cunoscut o reînviere culturală fără precedent
Luptele continue din nordul Italiei au început să scadă ca intensitate pe la începutul secolului al XIV-lea, când atât Papa, cât și împărații s-au retras din afacerile Romei. După moartea lui Henry al VII-lea, împărații și-au îndreptat atenția spre Germania.
Între timp, sfera de influență a papalității s-a diminuat considerabil, în urma unei dispute între Papa Bonifaciu și regale Filip al Franței, în anul 1302. Papa a susținut că Filip nu avea dreptul să impună taxe preoților francezi: drept răspuns, regele și-a trimis trupele pentru a-l captura pe Papa.
Presiunea franceză a asigurat ca următorul papă să fie francez, Clement al V-lea, iar acesta a mutat sediul papal de la Roma la Avignon, unde a rămas până în anul 1377. Locuitorii Italiei au fost astfel scăpați de amestecul de dinafară, pe parcursul secolului al XIV-lea, iar orașele italiene au devenit astfel mai puternice, mai bogate și mai mari decât oricare în Europa.
Pe un fundal politic de supremație a orașelor-state, o nouă cultură a înflorit și noi idei au fost propășite. Conducătorii au încercat noi metode în administrație. Cărturarilor li s-a permis sa redescopere trecutul păgân. Comercianții bogați au devenit patronii generoși ai artei. Prin însărcinarea dată, artiștii au experimentat un stil nou, mai realist.
Ciuma și tristețe
Nici măcar epidemia de ciumă – teribila explozie a ciumei bubonice, care a răvășit Europa în secolul al XIV-lea – nu a putut sa înăbușe o nouă trezire culturală. Dar ciuma a cauzat mari suferințe umane și o perioadă de depresiune economică prelungită.
Pe parcursul câtorva luni, în anul 1347, rata deceselor era de 60%, în câteva din orașele italiene. Soluția negustorilor împotriva scăderii profiturilor a fost schimbarea modului de a face afaceri. Inovațiile lor au inclus asigurarea pe mare, transpunerile de credite, contabilitatea dublă și societățile coordonatoare – toate acestea devenind în cele din urmă practici obișnuite în afaceri.
Pentru a fi un bun om de afaceri, în perioada de început a Renașterii, trebuia să ai o educație de bază, care includea: citit, scris și aritmetică! Dar, cu cât afacerile deveneau mai complicate, cu atât cunoștințele necesare erau mai vaste, incluzând astfel înțelegerea legilor, diplomației, și a căilor lumii.
Astfel că tradiționalele studii teologice ale Evului Mediu au fost înlocuite cu studiul scriitorilor antici, a gramaticii, retoricii, istoriei și filozofiei morale. Acest tip de educație a devenit cunoscută sub numele de studia humanitatis, sau științe umaniste. Umanismul a apărut din necesitatea extinderii comerțului mediteranean.
Omul Renașterii a fost o reîncarnare a bogaților și talentaților filozofi romani. Pentru a învăța cum să administreze noile societăți complexe, avocații au trebuit să se întoarcă la marile doctrine ale legii romane. Pe măsura ce studiau codurile anticilor, ei au început să aprecieze bogăția culturală a unei generații demult îngropate.
Toate aspectele vieții italiene au fost reexaminate în lumina acestui nou umanism. Un mod de viață ideal a fost considerat – cel al omului multilateral, bazat pe modele clasice.
Despoți și republici
Italienii secolului al XIV-lea erau cetățeni ai unor orașe individuale și nu membri ai unei națiuni. Ei ii venerau pe sfinții lor, credeau în miturile care explicau originile și unicitatea orașului lor și se învrăjbeau cu celelalte orașe.
Conducătorii îi încurajau pe artiști și pe scriitori să le glorifice orașele. Au fost doar câteva experiente și condiții pe care orașele le-au împărțit. Una dintre ele a fost autoritatea papei și declinul împăraților, viața din orașe devenind din ce în ce mai violentă.
Familiile mari se luptau în permanență între ele, și deseori veneau în conflict cu clasele de jos, care doreau un rol în viața politică a orașului. Remediul împotriva acestui conflict civil sângeros era legea. Formula s-a repetat de nenumărate ori în nordul Italiei.
Guvernarea republicană tradiționala, care nu mai putea să păstreze ordinea, era înlocuita de dictatură. Câteodată o fracțiune conducătoare obișnuia să aducă un străin, cunoscut ca și podesta, pentru a pune capăt haosului – de exemplu, puterea familiei Este, din Ferrara.
De cele mai multe ori, viitorul despot era un fost capitano del popolo. În timp, acest căpitan obișnuia să-și extindă puterea, până când ajungea să controleze întregul oraș. Apoi, el devenea îndeajuns de puternic pentru a face din poziția sa una ereditară.
Așa au venit la putere familia della Scala din Verona, familia Carrare din Padova, Familia Gonzaga din Mantova… despotul cel mai crud fiind Visconti din Milano.
Odată stabilit, despotul obișnuia să centralizeze toate instituțiile guvernamentale sub conducerea sa. Câteva orașe ca Veneția, Florența, Siena, Lucca și Pisa n-au căzut sub despotism decât destul de târziu. În aceste orașe, republicanismul s-a dezvoltat într-o oarecare măsura, dar și așa negustorii dominau organele guvernului republican. În secolele al XIV-lea și al XV-lea, nordul și centrul Italiei s-au unit în niște state mai mari.
Dintre orașele-state italiene, plin de succes și puternic, a fost Milano. Pe parcursul secolului al XIV-lea, autoritatea familiei Visconti și-a condus orașul spre victorii politice și militare nenumărate, până ce a devenit cel mai mare stat din nordul Italiei.
Regimul Visconti se poate să fi fost în evidența sa ceva ce Europa nu mai văzuse de secole, dar pentru poporul milanez el a avut neajunsurile sale. Brutalitatea celor din familia Visconti a controlat Milano.
Pentru a putea supraviețui, regimul nu se putea baza pe loialitatea plebei. În anul 1447, regimul Visconti moare, milanezii instaurează republica, care însa nu a fost suficient de puternică pentru a conduce toate orașele agitate pe care Milano de acum le controla.
Când, în anul 1450, Francesco Sforza, un general faimos, care a servit familia Visconti, răstoarnă republica și se proclama noul duce, guvernând împreuna cu soția sa, Bianca Visconti, mulți milanezi s-au simțit ușurați.
